
Într-o lume rănită de otrăvitele suliţi ale unei libertăţi încarcerate de propriile noastre aspiraţii, ne îmbătăm cu vinul lacrimilor noastre, în vreme ce picioarele ni se afundă adânc în mocirla iluziilor. Ne zbatem, ne frământăm şi acţionăm, dar suntem orbi la ceea ce stă în faţa ochilor noştri; suntem surzi la chemările adevăratei libertăţi. Simţurile ne sunt anihilate de apa stătută a necesităţilor unei lumi de care ne ruşinăm şi pe care o renegăm; azvârlim cu pumnale în ceea ce ni se pare că ar trebui să distrugem, înfricoşaţi de urmări, în faţa cărora, de ne-am vedea puşi, am deveni laşi.
Ne dorim o libertate inexistentă, în timp ce adevărata libertate ne dă târcoale, ne cheamă înapoi pe calea asprită de vânturi vrăjmaşe. Nu vrem să ascultăm şi fugim îngroziţi; alergăm după himere, adevărate cobre ale geniului nostru rău. Căutăm un paradis de plăceri, linguşeli şi lenevie şi ne trezim într-un infern plin de mlaştini.
Ne prăbuşim într-o prăpastie al cărei capăt nu se zăreşte de sus. Suntem pe marginea ei, un picior e gata să alunece; echilibrul e precar, amăgindu-ne cu iluzia unei stabilităţi pe care am pierdut-o definitiv. Adormim zâmbind şi neştiind că, în vreme ce visăm, din căderea în abisul otrăvit de iluzii, nu există cale de întoarcere. Somnul de care bucuroşi ne-am lăsat cuprinşi poate fi coşmarul etern al sufletului nostru.
Beţia aceasta e venin!
Vinul strălucitor ascunde curse pe care, în orbirea noastră, nu le vedem. Suntem atraşi de steaua făgăduinţei ce ne-a promis libertate şi nu ne dăm seama că, pe măsură ce înaintăm spre ea, ne cufundăm şi mai mult în abis.
Continuăm să ne târâm către un ideal ce nu poate fi atins, dar murim cu încrederea falsă într-o libertate pe care n-am avut-o nicicând. Lumea stă la pândă cu pumnalele, pregătită să ne sfârtece în numele pretinsei libertăţi.
Însă zâmbetul nu se şterge de pe feţele noastre când piciorul ne alunecă, echilibrul se strică şi ne prăbuşim în prăpastia fără fund a propriei noastre nebunii. Şi totuşi nu înţelegem, decât când negura ne acoperă, ascunzându-ne ochilor lumii din care am plecat.
Strigătul ne răsună în vid; gheara spaimei ni-l îngheaţă în gât şi continuăm să ne îndreptăm vertiginos spre o lume necunoscută.
O rază de soare încearcă să străpungă zidul gros de negură. Întindem o mână spre raza speranţei în încercarea noastră de a ne reda unei lumi pe care o dispreţuim, dar pe care o putem face mai bună.
Ne dorim o libertate inexistentă, în timp ce adevărata libertate ne dă târcoale, ne cheamă înapoi pe calea asprită de vânturi vrăjmaşe. Nu vrem să ascultăm şi fugim îngroziţi; alergăm după himere, adevărate cobre ale geniului nostru rău. Căutăm un paradis de plăceri, linguşeli şi lenevie şi ne trezim într-un infern plin de mlaştini.
Ne prăbuşim într-o prăpastie al cărei capăt nu se zăreşte de sus. Suntem pe marginea ei, un picior e gata să alunece; echilibrul e precar, amăgindu-ne cu iluzia unei stabilităţi pe care am pierdut-o definitiv. Adormim zâmbind şi neştiind că, în vreme ce visăm, din căderea în abisul otrăvit de iluzii, nu există cale de întoarcere. Somnul de care bucuroşi ne-am lăsat cuprinşi poate fi coşmarul etern al sufletului nostru.
Beţia aceasta e venin!
Vinul strălucitor ascunde curse pe care, în orbirea noastră, nu le vedem. Suntem atraşi de steaua făgăduinţei ce ne-a promis libertate şi nu ne dăm seama că, pe măsură ce înaintăm spre ea, ne cufundăm şi mai mult în abis.
Continuăm să ne târâm către un ideal ce nu poate fi atins, dar murim cu încrederea falsă într-o libertate pe care n-am avut-o nicicând. Lumea stă la pândă cu pumnalele, pregătită să ne sfârtece în numele pretinsei libertăţi.
Însă zâmbetul nu se şterge de pe feţele noastre când piciorul ne alunecă, echilibrul se strică şi ne prăbuşim în prăpastia fără fund a propriei noastre nebunii. Şi totuşi nu înţelegem, decât când negura ne acoperă, ascunzându-ne ochilor lumii din care am plecat.
Strigătul ne răsună în vid; gheara spaimei ni-l îngheaţă în gât şi continuăm să ne îndreptăm vertiginos spre o lume necunoscută.
O rază de soare încearcă să străpungă zidul gros de negură. Întindem o mână spre raza speranţei în încercarea noastră de a ne reda unei lumi pe care o dispreţuim, dar pe care o putem face mai bună.
Dialora