Cu gândul la tine

În noaptea caldă de august somnul mă ocoleşte cu insistenţă. Gândurile îmi zboară la tine. Toată ziua ai alergat prin mintea mea. Mă întreb dacă te gândeşti şi tu la mine, dacă mă simţi lângă tine, aşa cum te simt eu.

Îmi este aşa de dor de tine, de îmbrăţişarea ta, de dragostea ta. Fiecare clipă departe de tine se scurge atât de lent... Te vreau lângă mine mereu. Cum oare de m-am îndrăgostit aşa? Ce vrajă ai aruncat asupra mea? Am nevoie de tine, de vorba ta, de apropierea ta.

Nu ştiu ce va aduce viitorul pentru noi. Tot ce ştiu este că te iubesc şi că tu-mi dăruieşti dragostea de care am nevoie. Pe tine te vreau în viaţa mea. După atingerea ta mă topesc. Îmi lipseşti. Îmi lipsesc conversaţiile noastre, felul în care mă înţelegi şi ce sentimente trezeşti în mine.

Mă întreb cum voi reuşi să mă mulţumesc numai cu momente furate. Îmi vor fi de ajuns mereu? Şi de voi dori vreodată mai mult...? Ce se va întâmpla atunci cu noi? Aşa mă frământ în fiecare clipă. Când fericită, când cuprinsă de mâhnire. Dar nu pot renunţa la tine. Alternativa e prea dureroasă. Singurătatea e rece, neprimitoare. Ce rost ar mai avea viaţa atunci?

Mi-am dorit dintotdeauna să-mi găsesc sufletul pereche. Să fii tu oare? Şi cum să fac să nu te pierd acum că te-am găsit?Multe gânduri îmi trec prin minte la acest ceas târziu din noapte. Şi toate se îndreaptă spre tine. Sper să te găsească cu bine, să-ţi pătrundă în suflet, să-mi simţi iubirea învăluindu-te. Atunci distanţa dintre noi s-ar putea micşora.

Noaptea se scurge încet, iar somnul se încăpăţânează să mă ocolească. Eşti prezent în fiecare colţişor din mine. De închid ochii te văd cu o asemnea claritate, ce-mi încălzeşte inima.

Poate acum voi reuşi să adorm, cu tine lângă mine. Zâmbesc şi-ţi şoptesc uşor: Somn uşor, iubirea mea!

Dialora - 22 august 2009

Acum

Într-o lume rănită de otrăvitele suliţi ale unei libertăţi încarcerate de propriile noastre aspiraţii, ne îmbătăm cu vinul lacrimilor noastre, în vreme ce picioarele ni se afundă adânc în mocirla iluziilor. Ne zbatem, ne frământăm şi acţionăm, dar suntem orbi la ceea ce stă în faţa ochilor noştri; suntem surzi la chemările adevăratei libertăţi. Simţurile ne sunt anihilate de apa stătută a necesităţilor unei lumi de care ne ruşinăm şi pe care o renegăm; azvârlim cu pumnale în ceea ce ni se pare că ar trebui să distrugem, înfricoşaţi de urmări, în faţa cărora, de ne-am vedea puşi, am deveni laşi.
Ne dorim o libertate inexistentă, în timp ce adevărata libertate ne dă târcoale, ne cheamă înapoi pe calea asprită de vânturi vrăjmaşe. Nu vrem să ascultăm şi fugim îngroziţi; alergăm după himere, adevărate cobre ale geniului nostru rău. Căutăm un paradis de plăceri, linguşeli şi lenevie şi ne trezim într-un infern plin de mlaştini.
Ne prăbuşim într-o prăpastie al cărei capăt nu se zăreşte de sus. Suntem pe marginea ei, un picior e gata să alunece; echilibrul e precar, amăgindu-ne cu iluzia unei stabilităţi pe care am pierdut-o definitiv. Adormim zâmbind şi neştiind că, în vreme ce visăm, din căderea în abisul otrăvit de iluzii, nu există cale de întoarcere. Somnul de care bucuroşi ne-am lăsat cuprinşi poate fi coşmarul etern al sufletului nostru.
Beţia aceasta e venin!
Vinul strălucitor ascunde curse pe care, în orbirea noastră, nu le vedem. Suntem atraşi de steaua făgăduinţei ce ne-a promis libertate şi nu ne dăm seama că, pe măsură ce înaintăm spre ea, ne cufundăm şi mai mult în abis.
Continuăm să ne târâm către un ideal ce nu poate fi atins, dar murim cu încrederea falsă într-o libertate pe care n-am avut-o nicicând. Lumea stă la pândă cu pumnalele, pregătită să ne sfârtece în numele pretinsei libertăţi.
Însă zâmbetul nu se şterge de pe feţele noastre când piciorul ne alunecă, echilibrul se strică şi ne prăbuşim în prăpastia fără fund a propriei noastre nebunii. Şi totuşi nu înţelegem, decât când negura ne acoperă, ascunzându-ne ochilor lumii din care am plecat.
Strigătul ne răsună în vid; gheara spaimei ni-l îngheaţă în gât şi continuăm să ne îndreptăm vertiginos spre o lume necunoscută.
O rază de soare încearcă să străpungă zidul gros de negură. Întindem o mână spre raza speranţei în încercarea noastră de a ne reda unei lumi pe care o dispreţuim, dar pe care o putem face mai bună.

Dialora

În universul clipei

Clipa se petrece lin în urna timpului, ţesând împrejurul nostru fire lungi de linişte. Şoaptele umbrelor nopţii îşi cântă suspinul în surdină. Timpul pare a încremeni în loc. Un Univers nemărginit se descoperă ochilor noştri uimiţi. Nimic nu mai este ce pare a fi.
Acum a devenit o eternitate a Spaţiului. O clipă în imensitatea timpului se scurge prin noi. Magia momentului ne învăluie în mii de ape. Sărutu-i tandru ne mângâie fruntea. Fiorul lăuntric se pierde din noi în depărtare. Căldura sentimentului de revelaţie ni se împrăştie în trup cu viteza luminii.
Mănunchi de foc şi vrajă, flăcări din soare sau stele arzând, să-ţi dai seama, în infinit, e greu. Lumini şi umbre ne prind în horă. Jocul lor haotic ne ameţeşte, ne îmbată simţurile. Percepţiile ni se preschimbă în fluiditatea visului; visul în forţa clipei.
Un secol pare că a trecut de când liniştea ne-a sustras rigorilor scurgerii timpului. Universul şi-a întors filele, dezvăluindu-ne în sunete şi imagini veşnicia ascunsă într-o secundă. Să îndrăzneşti a privi înlăuntrul ei, să-i înveţi complexitatea revelaţiei, să-i simţi înţelepciunea, să-i guşti bucuria, să-i înţelegi mesajul, să-i păstrezi secretul... Nici nu mai ştim ce să alegem.
Clipa perfectă şi-a aruncat faldurile asupra lumii încremenite. Ne-a atras cu promisiunea nemuririi. Ne-a fermecat cu frumuseţea simţirilor. Ne-a îmbătat cu parfumul iubirii. Ne-a surprins în emoţia descoperirii.

Bogăţia darului primit ne înfioară. O comoară nepreţuită ne-a fost depusă în priviri. Strălucirile-i de cristal ni se furişează în suflet. Lumina cunoaşterii de sine ne scaldă inima şi gândirea. Să luăm aminte la învăţăturile ei.

Dialora

Enigma

De unde venim? De ce existăm? Vom afla vreodată? Dar vrem cu adevărat să ştim? Să cunoaştem adevărul despre natura umană? Şi de l-am afla, l-am putea accepta? Ne-am mai putea accepta pe noi înşine? Ne-am opri să reflectăm asupra viitorului nostru? Ne-am îndrepta greşelile, ca să nu le repetăm pe ale Strămoşilor? Să lăsăm deoparte materialismul? Să ne concentrăm asupra spiritului? Sau ne vom lăsa purtaţi de egoism, de plăceri mărunte.
Vom continua să ignorăm vocea Naturii? Vom învăţa vreodată să o preţuim? Să ne bucurăm de ea fără să distrugem? Sau o vom sili să se apere de noi.
Ne vom dezbăra să urâm cu atâta pasiune? Să ne urâm, în ultimă instanţă. N-am putea împrăştia iubire în jurul nostru? Doar iubire. Am putea trăi aşa? Am vrea? Sau impulsurile interioare, acele voci ale lăcomiei, mândriei deşarte, interesele egoiste, sunt mai puternice decât noi. Le vom lăsa să ne conducă viaţa? Când vom deschide ochii? Când vom îndepărta vălul ce ne acoperă orizontul? Când vom începe să ascultăm? Când vom permite spiritului să simtă, gândului să zboare liber?
Ne vom permite vreodată să judecăm, să ne judecăm? Să ne punem curiozitatea în slujba aflării secretelor chiar de sub privirile noastre? Am putea să ne bucurăm de dărnicia Naturii, fără dorinţa absurdă, malefică de a deveni Dumnezei?

Ne punem atâtea întrebări la care credem că răspunsurile nu le vom afla niciodată. Ne amăgim cu false presupuneri. Găsim justificări pentru cele mai urâte porniri umane. Cine ne dă dreptul să justificăm lăcomia, moartea, orgoliul, ura? Credem că am devenit mai buni proslăvind banul? Permiţându-i să ne domine? E cumva dorinţa mascată de a ne lăsa purtaţi de val, fără să ne pese unde ne duce?
Oricine are preţul lui, se spune la tot pasul. A ajuns de-a dreptul o credinţă. Iar incoruptibilii, din ce în ce mai puţini, sunt marginalizaţi. Adevărul se preschimbă în minciună, minciuna în adevăr. Spiritul e aruncat la gunoi, imaginaţia e dispreţuită.
Unde ne sunt valorile? Ce-am făcut cu ele? Ce-am făcut din noi? Cine vrem să fim? Mai ştim? Mai vrem să ştim? Vrem să aflăm ce ne rezervă viitorul? Să ne întoarcem privirile spre trecut. Strămoşii ne-ar răspunde: Nimic nu e nou pe lume. Totul s-a petrecut şi se va mai petrece.
Vom avea înţelepciunea să schimbăm ceva din toate astea?
Alegerea ne aparţine.

Dialora

Scanteia frumusetii

Frumusetea este... scanteie, bucurie si apropiere, iubire si dorinta, e unicul lucru ce se poate vedea si cu sufletul nu numai cu ochii.Frumusetea se regaseste in momentele importante si in clipele fugare, asteptand sa fie descoperita la fiecare pas. Sa ai grija de tine, dar si de cei dragi tie, sa radiezi bucurie si frumusete, sa te bucuri de toate lucrurile minunate care ti se intampla, acestea sunt momentele care preschimba frumusetea intr-un lucru palpabil.Frumusetea nu mai e demult numai o simpla aparenta, numai un ambalaj, frumusetea nu caracterizeaza numai modul in care aratam, ci si ceea ce simtim si ce suntem in realitate, iar oamenii care stiu sa se bucure de viata par ca stralucesc din interior.

Femeile zilelor noastre trebuie sa faca fata, in orice clipa, provocarilor din ce in ce mai diverse cu care se confrunta, femei de cariera, prietene, colege, mame si sotii, atat de multe roluri pentru o singura persoana.

Noul stil de viata impune noi standarde chiar si produselor cosmetice. Acestea trebuie sa fie usor de utilizat, eficiente si placute.

Cu toate schimbarile impuse de vremurile moderne, atitudinea femeilor asupra vietii s-a schimbat si ea. Acum este important sa te simti bine in propria-ti piele, in mediul in care lucrezi si traiesti. Vrei sa te bucuri de momentele deosebite ale vietii, sa simti ca traiesti din plin.Frumusetea se redefineste, devenind o combinatie de personalitate, experiente interpersonale, aspect fizic placut si bunatate. Experientele impartasite cu cei dragi sunt foarte importante pentru femei, dar cultivarea relatiilor necesita timp.Pentru a trai frumos trebuie sa te simti bine in propriul corp, insa si alaturi de cei de langa tine. O atingere, o imbratisare, o prietenoasa strangere de mana sunt destul pentru a arta ca-ti pasa. Nu conteaza cantitatea de timp pe care ti-l petreci cu ceilalti, ci calitatea acestuia.

text prelucrat si modificat de Dialora

Frumusetea in timp

Muza de inspiratie pentru artisti, subiect inepuizabil pentru oamenii de stiinta, frumusetea feminina s-a aflat mereu in centrul preocuparilor umane. In ce epoca din istoria lumii se regaseste frumusetea absoluta? S-a inventat oare vreo oglinda fermecata care ar putea sa ne plimbe de-a lungul timpului si sa ne spuna ca exista cea mai frumoasa femeie nascuta vreodata? Nu chiar... Fiecare secol si-a construit propriile tipare de frumusete, a hranit mituri fascinante, a descoperit trucuri de perfectiune si a reinventat valoarea cuvantului frumuste. Cum alegi cea mai frumoasa femeie din lume dintre miile de zeite, regine, imparatese, amazoane, top modele, actrite sau splendori anonime? Este practic imposibil... Dar exista nume asociate cu eternul feminin, femei asociate cu o anumita forma arhetipala de exprimare a frumusetii. Cine nu a auzit de ochii incondeiati ai Cleopatrei sau de tenul ireal de alb al gheiselor? Frumusetea feminia a avut micile ei retete de succes si nu trebuie subestimata niciodata dorinta femeii de a se pune in valoare. Nici acum 1000 de ani si nici in ziua de azi...

Ritualuri de frumusete au existat inca din antichitate, in mormintele din Egipt descoperindu-se adevarate truse de machiaj complexe. In 1372, egiptenii bogati foloseau pentru igiena corporala zilnica apa minerala din izvoare si isi aplicau masca de argila pe intreg corpul de pe malurile nisipoase ale Nilului. Egiptenii se mai rasfatau si prin baile cu lapte. Legenda sau nu, despre Cleopatra, regina Egiptului, se credea ca se imbaia in lapte de margarita. Machiajul egiptenilor ramane o sursa de inspiratie pentru cei mai iscusiti machiori ai vremurilor de azi.In Sparta si Atena, machiajul era permis doar curtezanelor, insa cu timpul s-a preschimbat intr-o adevarata arta. Romanii in schimb aveau un cult al parfumului si al ingrijirii pielii, baile publice reprezentand adevarate institutii de infrumusetare. Se purta tenul alb sau in nuante de roz, iar in perioada de inceput a imperiului roman, femeile nobile isi epilau tot corpul cu ceara, aplicau mese false in par pe care le aranjau cu ajutorul fierului incins.In Evul Mediu femeile erau considerate frumoase daca aveau o frunte inalta, iris in nuante ce aminteau de bijuteriile emeilate si sprancene micute si subtiri. In timpul Renasterii frumusetea constituia combinarea a trei culori: rosu, alb si negru. Pielea, dintii si mainile trebuiau sa fie izbitor de albe, buzele, obrajii si unghiile erau considerate atractive daca erau rosii, iar ochii, sprancenele si genele erau considerate feminine daca aveau culoarea neagra.In secolul 18 femeile au renuntat la rosul violent aplicat pe obraz in favoarea rosului galbui sau chiar a movului, a rozului si a portocaliului. Ce nu face o femeie ca sa fie frumoasa? Daca azi putem apela la chirurgia estetica pentru a ne corecta sau modela corpul, femeile din secolul 18 foloseau corsetele inca din copilarie. Chiar daca duceau la deformarea coastelor si la modificarea unor organe interne...

Deaoarece fardurile nu erau raspandite si nici accesibile oeicui la inceputul secolului 20, femeile de rand foloseau ca fard funinginea obtinuta prin afumarea unei farfurioare cu ajutorul unei lumanari aprinse. Tenul foarte alb era pus in valoare de pleoapele fardate in nuante de gri inchis spre negru.Acum, in plin secol 21, produsele de ingrijire si infrumusetare nu mai este o enigma pentru nimeni. Sunt la indemana oricarei femei, sunt din cele mai sofisticate si se presteaza oricarui gust si nevoi. Practicile infrumusetarii au incetat sa mai reprezinte apanajul nobililor, un lux al claselor sociale de sus, un secret bine pazit sau un stigmat al curtezanelor. Au devenit obicei si necesitate.

text modificat si prelucrat de Dialora